Într-un oraș în care ritmul vieții devine tot mai rapid, cu boom-uri în sfera IT, economie, servicii etc. pare că lucrul nemijlocit cu obiectele, cu materia, nu mai există. În ultima vreme, Clujul își ascunde tot mai mult micile ateliere de cartier, care par adesea condamnate uitării. Este vorba despre meseriile care dispar încetul cu încetul, odată cu meșterii care le practică. Din nostalgie și dorință de a ieși din mediul corporate pentru câteva ore, ne-am propus să le căutăm și să le aflăm poveștile.

Ceasornicarul de pe Baba Novac
În atelierul de câțiva metri pătrați pe strada Baba Novac, vizavi de cinema Victoria, timpul pare că s-a oprit în loc. Asta dacă n-ar fi cele două vitrine pline cu ceasuri de toate formele și mărimile care îl măsoară necontenit.
La o măsuță de lucru, un domn în vârstă fixează aplecat cu o lupă un mecanism minuscul. Emil Mureșan are 61 de ani, dintre care 47 de ani au fost dedicați meseriei de ceasornicar.  A absolvit scoala profesională în Arad, iar după cei 3 ani de teorie și practică intra direct în câmpul muncii. Este ultimul ceasornicar din oraș care știe să repare ceasuri de epocă, și reputația sa a depășit de mult granițele țării, având clienți din Germania, Marea Britanie sau Canada.

”Din 1969 practic această meserie care mi-e dragă. Este o meserie frumoasă, elegantă, presupune lucrul cu mecanisme fine care necesită multă pasiune. Dar cel mai mult, pentru a da iar viață unui ceas e nevoie de răbdare”, povestește Emil Mureșan.  
De atunci și până în prezent, ceasornicarul a lucrat aproape fără întrerupere, timp de 8 ore pe zi, sau chiar mai mult. ”Singura perioadă de pauză am făcut-o după 3 ani de activitate, atunci când o șurubelniță mi-a taiat retina de la ochiul drept. Am stat în concediu medical 3 luni, dar ochiul mi s-a refăcut în totalitate” își amintește ceasornicarul.

Răbdare și dragoste pentru meserie

Reparația unui ceas poate dura între 10 minute si 2 zile, dar în functie de complexitatea mecanismului, poate să dureze chiar mai mult de atât. Există însă cazuri când descoperă că ceasul nu mai poate fi reparat.

”Am avut și nereușite, mai ales atunci când am dat de un ceas foarte uzat, vechi și am avut sentimentul că nu pot să îl ajut și trebuie să îl trag pe linie moartă. Poate că ăsta este un lucru care mă durea. Sunt multe ceasuri la care nu mai poți să faci nimic și clientul, care poate îl are ca amintire, ar dori să îl reparăm și din păcate nu putem să facem acest lucru” spune Emil Mureșan.

Prin mâinile ceasornicarului au trecut, în toți acești ani, un număr impresionant de ceasuri: ”Nu le-am ținut socoteala, dar pot să spun că am trecut de mult de ordinul zecilor de mii.”

Chiar dacă satisfacțiile nu sunt multe, merită din plin când mecanismul prinde iarăși viață, și fiecare client pleacă cu un zâmbet din atelier: ”Satisfacțiile cele mai mari nu sunt de ordin financiar: din 5 lei, 10 lei e greu să aduni bani și după ce ne plătim toate cheltuielile ajungem să ne clasăm pe pătura din mijloc”, afirmă Emil Mureșan.

Oameni și vremuri în schimbare
În 47 de ani de activitate, Emil Mureșan a avut clienți dintre cei mai diverși, de la miniștri și directori de corporații, până la oameni simpli. Pe toți i-a tratat însă la fel, cu același calm și atenție. Păstrează aceeași doză de optimism în privința oamenilor care i-au călcat pragul în toți acești ani.

”Eu nu am avut niciodată clienți dificili. Trebuie să știi cum să vorbești cu fiecare om în parte, în funcție de ocupația pe care o are fiecare și în funcție de problemele cu care se confruntă. Vorba este cel mai bun lucru, să știi să le explici ceea ce vor să audă și ce trebuie să știe”.

Deși nu mai există școli profesionale pentru ceasornicari, Emil Mureșan a reușit să transmită mai departe dragostea și pasiunea pentru meserie: ”Pe vremea noastră, practica o făceai la locul de muncă, alături de un maistru care trebuia să te îndrume, să îți arate și să îți spună ce trebuia să faci și de la care bineînțeles trebuia să “furi meserie”.  Fiul meu este de 20 de ani lângă mine și face această meserie cu mult drag și cu multă pasiune, ceea ce pe mine mă bucură, deoarece la ora actuală, neexistând nici o școală profesională, sunt singurul care l-am învățat. Aș dori ca și el in continuare să își învețe copiii și pe nepotul meu să reușesc să îl învăț și eu. De-a lungul anilor am învățat și alte câteva persoane, am avut ucenici și am fost mândru de ei”.

Din atelierul de ceasornicărie, lumea se vede altfel, iar timpul pare tot mai scurt pentru oameni, sufocați tot mai mult de o presiune nevăzută.

”Fiind copil, bunica mea, în anii ’50 îmi spunea în felul următor: “va veni timpul când un an va trece ca o lună, o lună va trece ca o saptamână, o saptămână va trece ca o zi și o zi va trece ca o oră”. Nu suntem departe de timpul acela” povestește Emil Mureșan.